Recunoscând învăţăturile Bibliei cu privire la căsătorie, biserica este conştientă că relaţiile de căsătorie, în multe cazuri, sunt mai prejos de ideal. Problema divorţului şi a recăsătoririi poate fi văzută în adevărata lumină numai dacă este privită din punctul de vedere al Cerului şi pe fundalul Grădinii Edenului. Problema centrală pentru planul sfânt al lui Dumnezeu cu privire la lumea noastră a fost crearea de fiinţe după chipul Său, care să se înmulţească şi să umple pământul şi să trăiască împreună în curăţie, armonie şi fericire. El a creat-o pe Eva din coasta lui Adam şi i‑a dat‑o acestuia ca soţie. Astfel a fost instituită căsătoria, Dumnezeu fiind autorul acestei instituţii şi oficiantul primei căsătorii. După ce Domnul a descoperit lui Adam natura minunii săvârşite asupra lui, şi anume că Eva era într-adevăr os din oasele lui şi carne din carnea lui, niciodată nu se putea naşte vreo îndoială în mintea lui că cei doi nu erau un singur trup. Nici nu se putea naşte vreodată o îndoială în mintea vreunuia din perechea sfântă că Dumnezeu nu a intenţionat ca familia lor să dureze veşnic.
Biserica aderă, fără rezervă, la această concepţie despre căsătorie şi cămin, având credinţa că orice coborâre a acestei concepţii înalte este, în aceeaşi măsură, o coborâre a idealului ceresc. Credinţa potrivit căreia căsătoria este o instituţie divină se întemeiază pe Sfintele Scripturi. Prin urmare, orice gândire şi cumpănire în domeniul atât de complicat al divorţului şi recăsătoririi trebuie armonizate constant cu acel ideal sfânt descoperit în Eden.
Biserica crede în Legea lui Dumnezeu; de asemenea, crede şi în mila iertătoare a lui Dumnezeu. Ea crede că biruinţa şi mântuirea pot fi obţinute la fel de sigur de aceia care au păcătuit în problema divorţului şi recăsătoririi, ca şi de aceia care au greşit în ceea ce priveşte oricare alt standard sfânt al lui Dumnezeu. Nimic din ce este prezentat aici nu are intenţia să minimalizeze harul sau iertarea lui Dumnezeu. În temere de Domnul, biserica prezintă principiile şi practicile care să fie aplicate în această problemă a căsătoriei, a divorţului şi a recăsătoririi.
Deşi prima căsătorie a fost săvârşită doar de Dumnezeu, se recunoaşte faptul că acum oamenii trăiesc pe acest pământ în subordonare faţă de guvernările civile. De aceea, căsătoria are atât un aspect divin, cât şi unul civil. Aspectul divin este guvernat de legile lui Dumnezeu, iar cel civil este guvernat de legile statului.
În armonie cu aceste învăţături, declaraţiile următoare stabilesc poziţia Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea:
1. Când Isus a zis: „omul să nu despartă”, El a stabilit o regulă de conduită pentru biserică, sub dispensaţiunea harului, care trebuie să fie mai presus de toate legislaţiile civile care trec dincolo de interpretarea Sa cu privire la Legea divină care guvernează relaţia căsătoriei. Aici, El stabileşte o regulă pentru urmaşii Săi, care trebuie să adere la ea, fie că statul sau uzanţa existentă îngăduie sau nu o libertate mai mare. „În Predica de pe Munte, Isus a declarat lămurit că nu poate exista nicio desfacere a legăturii căsătoriei, cu excepţia necredincioşiei faţă de legământul căsătoriei.” (Cugetări de pe Muntele Fericirilor, pag. 53; Matei 5,32; vezi şi Matei 19,9)
2. Necredincioşia faţă de legământul căsătoriei a fost, în general, înţeleasă ca însemnând adulter şi/sau desfrânare. Totuşi, cuvântul folosit în Noul Testament pentru desfrânare include şi alte diferite perversiuni sexuale (1 Cor. 6,9; 1 Tim. 1,9.10; Rom. 1,24‑27). De aceea, perversiunile sexuale, incluzând incestul, abuzarea sexuală a copiilor şi practicile homosexuale, sunt recunoscute, de asemenea, ca fiind o folosire greşită a puterilor sexuale şi o încălcare a intenţiilor lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. Ca urmare, şi acestea constituie cauze pentru separare sau divorţ.
Chiar dacă Sfintele Scripturi îngăduie divorţul pentru motivele menţionate mai sus, ca şi pentru abandonarea de către partenerul necredincios (1 Cor. 7,10‑15), trebuie făcute eforturi stăruitoare din partea bisericii şi a celor interesaţi pentru împăcarea părţilor, sfătuindu-i pe parteneri să manifeste unul faţă de celălalt un spirit creştin de iertare şi refacere. În cadrul procesului de împăcare, biserica este îndemnată să se raporteze cu iubire şi în mod salvator faţă de cuplu, pentru a-i ajuta pe cei doi în procesul împăcării.
3. În cazul că nu s-a realizat împăcarea, partenerul care a rămas credincios faţă de partenerul care a violat legământul căsătoriei are dreptul biblic să divorţeze şi, de asemenea, să se recăsătorească.
4. Partenerul care a încălcat legământul căsătoriei (vezi punctele 1 şi 2 de mai sus) să fie pus sub disciplină de către biserica locală (vezi pag. 193-200). Dacă se pocăieşte cu adevărat, partenerul poate fi pus sub cenzură pentru o perioadă de timp stabilită, mai degrabă decât să‑i fie retrasă calitatea de membru. Partenerului care nu face dovada unei pocăinţe depline şi sincere i se va retrage calitatea de membru. În caz că încălcarea a adus ocară publică cauzei lui Dumnezeu, biserica, pentru a păstra standardele ei înalte, cât şi bunul ei nume, poate să retragă calitatea de membru persoanei respective, chiar dacă există dovada pocăinţei.
Oricare dintre aceste forme de disciplină trebuie aplicate de biserica locală într‑o manieră care să caute să împlinească cele două obiective ale disciplinei bisericii – să corecteze şi să salveze. În Evanghelia lui Hristos, partea salvatoare a disciplinei este întotdeauna legată de o transformare autentică a păcătosului într‑o făptură nouă în Isus Hristos.
5. Un partener care a încălcat legământul căsătoriei şi care a divorţat nu are dreptul moral să se căsătorească cu altcineva atâta timp partenerul care a rămas credincios legământului căsătoriei trăieşte şi rămâne necăsătorit şi cast. Persoanei care ar face lucrul acesta, fiind membru, să i se retragă calitatea de membru. Persoanei cu care se căsătoreşte, dacă este membră, să i se retragă, de asemenea, calitatea de membru.
6. Se recunoaşte că uneori relaţiile de căsătorie se înrăutăţesc până acolo, încât este mai bine pentru soţ şi soţie să se despartă. „Celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei). Şi nici bărbatul să nu‑şi lase nevasta” (1 Cor. 7,10.11). În multe asemenea cazuri, îngrijirea copiilor, reglementarea drepturilor de proprietate sau chiar protecţia personală pot face necesară o schimbare în statutul căsătoriei. În asemenea cazuri, s‑ar putea să se permită obţinerea a ceea ce în unele ţări este cunoscut ca fiind „despărţire legală”. Totuşi, în unele jurisdicţii civile, o astfel de despărţire se poate obţine numai prin divorţ.
O despărţire sau un divorţ care rezultă din cauza unor factori precum violenţa fizică, sau în care nu este implicată „necredincioşia faţă de legământul căsătoriei” (vezi punctele 1 şi 2) nu dă niciunuia dintre soţi dreptul biblic de a se recăsători, afară de cazul în care, între timp, cealaltă parte s‑a recăsătorit, a comis adulter sau desfrânare sau a decedat. Dacă un membru care a divorţat în felul acesta se recăsătoreşte, fără aceste temeiuri biblice, i se va retrage calitatea de membru; iar partenerului cu care s‑a căsătorit, dacă este membru, i se va retrage, de asemenea, calitatea de membru. (vezi pag. 198, 199)
7. Un partener care a încălcat angajamentul căsătoriei şi a divorţat şi căruia i s-a retras calitatea de membru şi s-a recăsătorit, sau o persoană care a divorţat pe alte temeiuri decât cele stabilite la secţiunile 1 şi 2 de mai sus şi s‑a recăsătorit şi căreia i s‑a retras calitatea de membru, să fie considerat ineligibil pentru a fi membru, cu excepţia celor ce se arată mai jos.
8. Contractul de căsătorie nu este doar sfânt, ci şi infinit mai complex decât contractele obişnuite prin implicaţiile sale posibile, spre exemplu, în cazul în care se nasc copii. De aceea, în cazul cererii pentru readmiterea pentru a fi membru al bisericii, opţiunile pe care le are la îndemână cel pocăit vor fi în mod sever limitate. Înainte de a se lua o hotărâre finală de către biserica locală, cererea lui de reprimire va fi adusă de biserică, prin pastor sau conducătorul de district, înaintea comitetului conferinţei/misiunii/câmpului, pentru sfat şi recomandare, cât şi cu privire la fiecare pas posibil pe care persoana penitentă sau persoanele penitente trebuie să le facă pentru a fi reprimite.
9. Reprimirea ca membru a celor cărora li s‑a retras calitatea de membru pentru motivele prezentate la punctele anterioare se va face, în mod normal, prin rebotezare. (vezi pag. 203)
10. Când o persoană căreia i s‑a retras calitatea de membru este reprimită ca membră a bisericii, conform celor prevăzute la punctul 8, trebuie manifestată o grijă deosebită pentru păstrarea unităţii şi armoniei bisericii, prin neacordarea de răspunderi de conducere unei astfel de persoane, mai cu seamă într‑o slujbă care necesită hirotonirea, afară de cazul în care a avut loc o consfătuire minuţioasă cu administraţia conferinţei/misiunii/câmpului.
11. Niciun pastor adventist de ziua a şaptea nu are dreptul să oficieze recăsătorirea vreunei persoane care, după prevederile paragrafelor anterioare, nu are dreptul biblic de a se recăsători.
